Blogul unui montaniard

Au trecut două luni, două luni udate de lacrimile mele calde. Lacrimi de durere, de împacare, de liniste și din nou de durere. Suferința și calmul s-au împrietenit ca să se joace cu sufletul meu sau sufletul meu se juca cu mine? Trebuia să vin sa te vad, trebuia să știu pentru ce te iubea atât de mult încât să îți dăruiască mai mult timp decât îmi dăruia mie, voiam să încerc să desfac nodul sentimentelor mele față de tine și să aleg doar unul. Am avut imboldul de a pleca exact în acel moment, aruncând pe mine primele haine pe care le-am găsit în dulapul care încă îi păstra mireasma. Într-un colț al oglinzii de pe hol, mi-am zărit chipul răvășit de tot ce se întamplase, atins de vântul nemilos pornit de mișcarile sufletului meu. Nu am mai putut să stau să mă privesc. Nu știu dacă din cauza faptului că pentru prima dată în viața mi s-a întamplat să nu-mi recunosc chipul sau pentru că nu îmi mai păsa de partea mea fizică. Uneori, sufletul strigă prea tare sub chinul zgârieturilor provocate de simțăminte, iar singura grijă este de a-ți netezi interiorul, de a-l pudra pentru a arăta mai puțin sălbatic. Poate uitasem de mine pentru a-mi aminti de el.

Citește în continuare →